Nu românii au nevoie de amnistie fiscală, ci statul mafiot. România are nevoie de defiscalizare

Sau regândirea fiscalizării. Mai suple, mai pe bun simţ, mai predictibile.

Când se vorbeşte despre amnistie fiscală în România, noi, amărăştenii, cei care suntem suspecţii de serviciu în faţa inspectorilor ANAF, trebuie să ne întrebăm dacă avem nevoie de acest “cadou” de la cel mai mare evazionist fiscal, Statul. Cine, în afara firmelor de stat şi a marilor evazionişti de partid, mai are nevoie de această amnistie? Eu? Băbuţele hăituite de aprigii miliţieni locali şi de restul autorităţilor de forţă ale statului pentru că vând, “fără autorizaţie”, trei cepe şi un fir de leuştean? Copiii căutaţi la alocaţie de către inspectorii ANAF? A fura sau ANAFura, aceasta-i întrebarea. Iar “Statul” ştiu că ne cam fură...

Salut, sunt Victor Lungu şi azi vă spun de ce vă fluieră vântul prin buzunare după fiecare zi de salariu. În primul rând, trebuie să știți că cheltuielile bugetare ale acestui “binevoitor” Stat depășesc 40% din PIB. Adică instituțiile statului vă consumă aproape cinci luni din munca pe care o munciți, apoi vă cere să mai aveți și amabilitatea de a vă plăti taxele și impozitele. Trista realitate este că, din fiecare sută de lei produsă prin muncă, românii rămân cu mai puţin de 50 de lei. Din care trebuie să-și achite facturile și firmiturile din coșulețul zilnic. Vorbesc despre acei cetățeni români care muncesc onest. Nu la negru, nu la gri. Fără “căși” cu turnulețe și “șasă cai frumoși”, fără ajutor de stat de motorină la “merțan” și “chiu șasă” şi care, în consecință, au un venit pe care stă ațintit ochiul ANAF.

Presiunea fiscală din România este printre cele mai mari din Europa şi din lume. Nu o zic eu, o arată statisticile internaţionale, elaborate de mai multe instituţii şi organizaţii de notorietate mondială. Cel mai simplu indicator e dat de cheltuielile bugetare. Şi, cum v-am zis, Statul român toacă cu angajaţii săi peste 40% din Produsul Intern Brut. Vorbim de peste 40% din munca românilor. Iar în ultimii ani, numărul zilelor pe care le muncim pentru a menține liota de angajați din instituțiile de stat a crescut semnificativ. Dacă în 2006, înainte ca economia Guvernului Tăriceanu să înceapă să duduie în așa hal încât liberalii au fost nevoiți să-și angajeze la stat toate neamurile și amicii, românii munceau 129 de zile pentru stat, în 2009 s-a ajuns la 137. În 2010 s-a muncit slugă la stat 147 de zile și am rămas așa o vreme până a venit să ne repare economia Ponta. De atunci şi până în zilele noastre, inclusiv după ce am trecut prin tehnocratiţăreala lui Dacian Cioloş, slugărim la stat 149 de zile – muncă patriotică. La care se mai adaugă 122 de zile muncă patriotică pentru asistaţii sociali.

Să vă explic: din orice salariu din România Statul ia, la prima strigare, 47,6%. La care adăugăm TVA şi accize şi ajungem la trista realitatea că Staul ia, din orice salariu, 57,7%. Acest TVA este un fel de dublă taxare, cel mai mare tun financiar tras tuturor de către Stat. TVA este dual ca lumina: o dată ne este luat ca şi cotă de plus valoare adăugată prețului muncii și, încă o dată, ne este luat ca taxă la produsul cumpărat.

Aşa că, în realitate, muncim pentru Stat nu 149 de zile într-un an, ci 271. Celor care muncesc li se ia din “zile”, iar unii doar încasează “zile” de la stat: asistaţii sociali. Statistic, “eu mănânc 2 pâini, tu niciuna, deci amândoi mâncăm echilibrat” - și-atunci, într-adevăr, muncim pentru stat doar 149 de zile. În rest, muncim celelalte 122 de zile pentru cei nefiscalizați: asistați, evazioniști, scutiți, devalizatori bugetari șamd. Aşa că, decât amnistie fiscală, mai bine defiscalizare! Că aşa, prin fiscalizare excesivă şi amnistii, Statul va fi în realitate un “dușman” al celor care muncesc.

Şi, gata!

Adauga comentariu